Sursa foto

Ca să nu vă țin cu sufletul la gură, voi începe direct cu concluzia noastră: nu, nu cred că România este în pericol să devină prea scumpă, sau neatractivă în orice alt fel, pentru companiile multinaționale (excluzând desigur lipsa autostrăzilor și unele derapaje legislative).

Iar pentru ca acest articol să nu se termine totuși atât de brusc, aș vrea să analizăm câteva aspecte ale prezenței multinaționalelor pe teritoriul țării noastre, ca să ne facem o idee de ansamblu despre ceea ce le ține aici și ceea ce s-ar putea întâmpla într-un worst case scenario.

Să pornim de la cel mai simplu aspect, cel al nivelului salariului minim brut. Am ales două țări-reper din Uniunea Europeană care au investiții în România – Franța și Regatul Unit – pentru a face o comparație între salariul lor minim și al nostru.

Conform site-ului Tradingeconomics.com, salariul minim brut în Franța a crescut în ultimii 5 ani de la 1.398 la 1.480 de Euro pe lună, reprezentând o apreciere de 5,86%. În aceeași perioadă, în Regatul Unit, salariul minim brut a avut o creștere de 21,16%, de la 6,19 la 7,50 Lire Sterline pe oră.

În ceea ce privește România, situația poate părea șocantă la prima vedere: cu un salariu minim brut în 2017 de 275 de Euro pe lună, am fost martorii unei creșteri de 69,75% față de nivelul de 162 de Euro de acum 5 ani (iar dacă ne uităm la ultimii 10 ani, creșterea a fost nici mai mult nici mai puțin de 239%!). Dar, cum procentele nu țin de foame, realitatea este că nivelul la care s-a ajuns în prezent este în continuare mult inferior nivelului din Occident.

În altă ordine de idei, simplificând la maximum situația, o companie franceză care are la dispoziție 1.480 de Euro ar putea ori să angajeze o persoană în Franța, ori 5 persoane în România (rămânând niște mărunțiș eventual și pentru bonusuri).

În ceea ce privește educația și, mai important, despre costul ei. Lăsând la o parte fapul că sistemul nostru de învățământ se luptă încă cu umbre din trecut, mie personal mi-a lăsat o impresie de robustețe, de intransigență care, deși poate frânge spirite, poate în aceeași măsură să recunoască și să propulseze excepționalul. Iar excepționalul, la noi, încă iese de pe băncile învățământului de stat, nu ale celui privat. Chiar și ignorând diferența de salariu minim de care pomeneam mai sus, un student din afară care trebuie să contracteze un credit pentru a-și putea permite un anumit nivel de studii va fi mult mai scump de angajat decât unul din România, care a putut accesa un nivel similar de studii „la buget” și care își va permite să accepte un salariu inferior doar pentru a câștiga experiență.

Al treilea și ultimul aspect pe care îl voi menționa este cel al disponibilității vorbitorilor de limbi străine. Nu este un secret faptul că România este o insulă de latinitate într-o mare slavă, ceea ce reprezintă un mare avantaj în învățarea celorlalte limbi de factură romanică. În ceea ce privește limbile germanice (excluzând engleza, care este oricum foarte răspândită indiferent unde ne uităm), nu știu în ce măsură caracterul nostru latin reprezintă un avantaj dar, în orice caz, un vorbitor de limbă germană (de exemplu) va fi considerabil mai ieftin de angajat în România decât în alte țări. Iar cum majoritatea companiilor care externalizează servicii au proiecte poliglote, multe dintre ele aleg România pentru abundența de vorbitori de limbi străine.

Am menționat la începutul acestui articol acel worst case scenario care ar putea să ne pericliteze atractivitatea pe harta lumii multinaționale. Luând în calcul cele trei aspecte menționate mai sus, nu reușesc să-mi imaginez niciun scenariu care să reușească în viitorul apropiat să descurajeze companiile multinaționale de la a apela la forța de muncă românească (exluzând, din nou, lipsa autostrăzilor și incoerențele guvernamentale).

Faptul că facem parte din Uniunea Europeană dar suntem în continuare codași la capitolul economic cred că reprezintă cheia atractivității noastre pentru mulți ani de acum înainte. Iar faptul că țările mai ieftine decât România folosite pentru externalizarea serviciilor (precum India, poate și Bulgaria) nu pot acoperi plaja de limbi străine disponibile la noi mă face să cred că poziția noastră este destul de solidă. Rămâne deci doar să sperăm că vom avea autostrăzi și că sinusoidele legislative vor reuși să păstreze o direcție coerentă.