Sursa foto: Radiotransilvania.com

Petreceri. Mici. Bere. Un drum la mare, aproape obligatoriu la Vama Veche, sau la munte, nu contează unde. Prima zi liberă dintr-un lung șir care se întinde, peste zilele fierbinți de vară, până după sărbătorile religioase ale lunii septembrie.
 
De peste un deceniu așa sărbatorește românul, muncitor sau nu, ziua de 1 mai. O leagă, de regulă, cu weekend-ul de dinainte sau de cel de după, se urcă în mașina, dă o fugă la hypermarket, apoi drum întins direct către destinația cu grijă aleasă din vreme.  
 
Ceva mai recent, data de 1 mai a devenit și o bună ocazie pentru corporații, mai mici sau mai mari, multi- sau mono-naționale, să organizeze teambuilding-uri. Un prilej pentru operatorii de turism să inunde piața cu city break-uri. Pentru alții, un motiv bun de stat acasă.
 
Și de ce nu? La urma urmei, peste jumătate din populația globului sărbătorește, într-un fel sau altul, Ziua Muncii.
 
În unele cazuri, evenimentul a fost introdus în calendarul de zile libere de curând. Este cazul Libiei, care a adoptat 1 mai ca zi libera în 2012, după căderea dictatorului Muammar Gaddafi. În alte cazuri, ca de exemplu în Argentina, Franța sau Italia, 1 mai este motiv de sărbătoare de aproape 100 de ani.  
 
Cunoscută la nivel internațional ca Ziua Muncii, sau Ziua Internațională a Muncitorului, data de 1 mai este sărbătorită de fiecare țară în parte în mod diferit. În unele țări evenimentul se bucură de sprijinul activ al guvernului sau autoritaților locale, fiind punctat de parade, concerte sau evenimente sportive. În țări ca Brazilia sau Kenia este un bun prilej de recompensare a muncitorului prin ajustarea, de regulă în creștere, a salariului minim pe economie.  
 
În alte țări, în special în cele din fostul bloc comunist, din cauza conotației negative pe care sărbătoarea a căpatat-o în spatele Cortinei de Fier, sprijinul guvernului pentru muncitorul de rând vine doar sub forma unei zi libere acordate tuturor bugetarilor.  
 
Biserica catolică a recunoscut importanța datei de 1 mai în 1955, când a dedicat și un sfânt acestei zile. Este vorba de Sfântul Joseph, patronul muncitorilor și al artizanilor.  
 
Dar ce sărbătorim de fapt pe 1 mai? Și de ce în această zi?
 
Totul a pornit la finele secolului al XIX-lea într-un oraș de peste ocean.

CONDIŢIILE DE LUCRU ÎN ANII 1800
 
În țările din Europa în care revoluția industrială s-a manifestat în toată splendoarea ei, nevoia de mâna de lucru era extremă de acuta la începutul anilor 1800. Din fericire pentru industrie și stat, o masă imensa de oameni proaspăt eliberați de obligațiile feudale care au menținut batrânul continent la stadiul de economie agrară vreme de secole este disponibilă încă de la jumatatea secolului al XVII-lea.  
 
Din nefericire pentru acești oameni însă, lipsa oricarei legislații în domeniu a condus la metode de exploatare variate și nemiloase.
 
Ca o regulă generală în fabricile anilor 1800, programul de lucru rar scade sub 12 ore, atingând de multe ori chiar și 14 sau 16 ore. Pauzele de masă se acordau de multe ori doar ca un bun prilej pentru muncitor sa își curețe locul de muncă. Platiți foarte prost pentru munca prestată, vreme de aproape un secol muncitorii de rând au fost nevoiți să își câștige traiul în condiții care astăzi ni s-ar parea de neacceptat.
 
Mediul de lucru era total insalubru. Apa de băut era adesea contaminată de reziduurile menajere și industriale deversate adesea în râurile care dădeau mai apoi apa așa zis potabilă. Mediciii, atâția câți erau, puneau bolile muncitorilor mai degrabă pe seama gazelor și fumului din fabrici decât pe seama virusilor sau a bacteriilor. Holera și febra tifoidă făceau ravagii în rândul muncitorilor.
 
Cei care nu se îmbolnăveau erau nevoiți să lucreze în spații închise, aglomerate, zgomotoase, deloc ventilate și slab iluminate. Accidentele de muncă erau evenimente zilnice. În plus, muncitorii erau adesea pedepsiți fizic pentru neajunsurile profesionale. Cei mai norocoși scăpau doar cu o scădere a venitului pentru abateri simple ca vorbitul fără permisiune.  
 
Ce este mai grav însă este faptul că o mare parte din mâna de lucru era formata din femei și copii. Aceste două categorii de lucratori erau plătiți mult mai prost și, de aceea, preferați bărbaților. Femeile și copii putea fi mai ușor disciplinați fizic sau forțați să muncească mai mult.  

SOCIALISMUL ȘI SINDICATELE
 
La mijlocul secolului al XIX-lea, cu Statele Unite încă în fază de definire a locului ei în lume, cu o Asie izolata politic, geografic și economic, lumea este dominată de curentele de gândire socialiste provenite dintr-o Europa recent industrializată și implicată în procesul de desființare, pașnică sau violentă, a fostelor imperii.  
 
În lumea de atunci, ideile socialiste au prins extrem de repede. Și de ce nu ar fi făcut-o, având în vedere ca propavaduiau egalitatea socială unei din ce în ce mai mari mase de oameni exploatați în ramuri ale unor industrii care în urmă cu un secol nici macar nu existaseră?
 
Începând cu anii 1850, prin implicarea din ce în ce mai activă a statelor în industrie, condițiile de muncă au început să se îmbunatațeasca. Tot atunci, gândirea muncitorilor a început să cocheteze cu ideea de drepturi care să se opună unor obligații profesionale rezonabile. Mai mult, gruparea muncitorilor în tot felul de organizații le-a permis acestora să emită pretenții colective, mai greu de ignorat de proprietarii de fabrici decât doleanțele personale.  

Nu a durat mult pâna ce socialismul a început să capitalizeze imensul potențial al oamenilor muncii. Impulsionați de avântul sindicatelor de tot felul și de dorința acestora de a-ți extinde puterea dincolo de granițele naționale, socialiștii au reușit în curând să formeze grupările politico-muncitorești care aveau sa fie cunoscute în Europa sub numele de Internaționale. Aceste grupări aveau să modeleze social, economic și politic o buna parte a secolelor XIX și XX în Europa.  

De la nașterea acestor mișcari și până în prezent, patru mari astfel de grupări s-au facut remarcate:
 
- Asociația Internaționala a Muncitorilor (Prima Internațiională, 1864 – 1876) a luat naștere la Londra și a ajuns să numere între 5 și 8 milioane de membri.
 
- Internaționala Socialistă (Internaționala a Doua, 1889 – 1912) a reprezentat o federație de partide politice din mai multe țări. A fost prima organizație de acest fel care a câștigat sprijinul popular și a fost propulsata prin partidele componente în parlamentele mai multor țări. Această organizație este responsabilă de adoptarea la scară largă a zilei de 1 mai ca zi internațională a muncitorilor.
 
- Internaționala Comunistă (Comintern 1919 – 1935), profund afectată și profund fidela ideologiei staliniste.
 
- Internaționala a Patra (1938 – prezent), creata de Lev Troțki ca oponentă a Cominternului, este în prezent ignorată de țările rămase comuniste.

TRIPLA DE 8
 
În aceeași perioadă, în Statele Unite, condițiile de muncă ceva mai bune au permis crearea unor organizații muncitorești cu orientări pe care astăzi le-am vedea a fi de dreapta. Ferite de influențele sociialiste pe scară largă din Europa, aceste organizații beneficiau de un imens sprijin popular, dar le-a lipsit întotdeauna o componentă politică clar definită.  
 
Ideologia socialistă, intrată timid în societatea americană, s-a lovit de gândirea pre-capitalistă, ba chiar anarhistă a americanilor. Factorii geografici, economici și politici au făcut însă ca indiferent de substratul ideologic, toate taberele să militeze în esența pentru aceleași idealuri ale muncitorului american.
 
Una dintre cele mai importante cereri ale acestora era introducerea zilei de lucru de 8 ore (în medie, în Statele Unite un muncitor petrecea 10 ore la locul de muncă). În Europa, acest lucru a fost cerut de Prima Internațională la Paris, în 1866, dar referiri la acest ideal s-au făcut încă de la începutul anilor 1800.
 
Puțin dupa 1850, atât muncitorii europeni cât și cei americani au găsit un numitor comun. Cumva, sloganul lansat de utopistul galez Robert Owen în 1817 le-a devenit tuturor calauză în drumul spre drepturile obținute ulterior: “8 ore de muncă, 8 ore de recreere, 8 ore de odihnă.”

În partea a 2-a a acestui editorial aflăm despre incidentul Haymarket și de ce stăm acasă de Ziua Muncii.