Sursa foto

Fara a fi depus vreodata un efort consecvent de a studia subtilitatile stiintei politice, m-am considerat intotdeauna o persoana cu vederi liberale. Inca de la scoala, cand profesoara de istorie ne povestea in alb si negru despre cei doi Bratieni in raport cu marii detinatori de mosii, simteam o mare simpatie pentru primii si o animozitate fata de cei din urma, desi nu intelegeam pe deplin rolul nici al unora, nici al altora.

Am invatat intre timp ca lumea – cu atat mai mult cea a politicii – este mult prea complexa pentru a o privi in termeni atat de simpli iar vederile politice evolueaza si ele, in mai multa sau mai putina concordanta cu a treia lege a lui Newton, ceea ce poate face ca un concept care acum o suta de ani era pur liberal sa fie in prezent de o cu totul alta factura.

Aceia dintre noi care suntem angajati intram deseori in contact cu elemente socialiste: pe de o parte, salariul minim pe economie, contractul colectiv de munca – facute sa ne protejeze pe noi, angajatii – iar pe de alta parte, asigurarile sociale, de sanatate, somajul – facute sa-i protejeze pe ceilalti. In mod necesar, cu cat va exista mai multa protectie, cu atat costurile angajatorului cu forta de munca vor creste, iar acest lucru va genera la randul sau o presiune chiar asupra angajatilor.

Aici intervin promisiunile liberalismului cu al sau laissez-faire, atat de drag marilor angajatori. Dar, orice punct de vedere am sustine, nu putem ignora faptul ca cele doua viziuni se completeaza si se influenteaza reciproc.

Curente liberale si socialiste pot de asemenea exista si in interiorul companiei. Bonusul de performanta este de factura liberala – el promoveaza concurenta si recompenseaza rezultatele pozitive. Team building-ul este de factura socialista – toata echipa este implicata, indiferent de performantele individuale.

In momentul in care se sugereaza infiintarea unei „pizza day” lunare, iar managementul refuza sub pretextul ca angajatii „s-ar invata” cu acest beneficiu, suntem pusi in fata unui refuz liberal. Iar cand ni se refuza un bine meritat concediu din cauza perioadei aglomerate prin care trece firma, avem de-a face cu un refuz socialist.

Este usor sa te consideri liberal sau socialist in gandire dar este greu sa sustii cu consecventa una dintre pozitii. Pe de o parte, suntem avantajati de masurile de protectie sociala luate de stat dar, pe de alta parte, cui ii convine sa plateasca contributii sociale in beneficiul unor terte persoane despre care nu stim daca nu-si gasesc sau nu-si cauta un serviciu?

Daca firma la care lucrezi recompenseaza performanta dar nu organizeaza team-building-uri, angajatii cu rezultate mai putin bune vor deveni frustrati destul de repede. In situatia opusa, cei care devin asa vor fi angajatii cu rezultate peste medie. Trebuie deci gasit un echilibru intre cele doua viziuni, care sa asigure multumirea si bunastarea tuturor angajatilor.

Putini sunt cei care isi permit sa se detaseze complet de impactul lumesc al oricarei dintre aceste pozitii, sa iasa din zona de „conflict de interese” intre ceea ce cred si ceea ce traiesc. Politica e filosofie aplicata. Iar filosofia trece prin burta. E greu sa te gandesti la laissez-faire cand traiesti pe credit.