Sursa foto

Am început acum câteva luni să scriu un articol, în plin scandal „oug-istic”, despre multinaționale – atât de în „vogă” la momentul respectiv – proteste și societatea românească. Lucrând eu însumi într-o multinațională, „demonizarea” acestor companii mi s-a părut exagerată și puerilă, ca să nu zic de-a dreptul insultătoare la adresa angajaților lor (eu unul m-am simțit jignit de supozițiile care circulau în presă – sau în „presă” – la acel moment).

Între timp scandalul s-a atenuat iar articolul și-a pierdut o parte din înfierbântare dar, din „fericire”, recentul scandal al căderii guvernului mi-a readus în atenție cele câteva paragrafe schițate la începutul anului.

Multinaționalele, cel puțin în capitală, au o prezență considerabilă pe piața muncii, ceea ce înseamnă că mulți dintre noi, în mod inevitabil, lucrăm într-o astfel de firmă. Nu e nevoie să facem apel la vreo statistică, ci doar să conștientizăm cât de des vedem băieți cu rucsac și fete cu punguță de parfumerie (sau invers) pe stradă, în metrou sau coborând din taxi; la fast food, la cafenea sau la covrigăria de la colț; dimineața devreme sau noaptea târziu; pe fereastră și în oglinda de la lift.

Oameni obișnuiți, care fac naveta, mănâncă și arată ca oricare alții, își plătesc impozitele, votează și ies în oraș. Ei pot fi totuși percepuți ca o specie distinctă, printre altele și prin felul în care interacționează cu restul societății și cu instituțiile statului.

S-ar putea spune că cei mai mulți dintre acești oameni, în momentul în care validează cartela de acces, părăsesc România. Mai știți cum se ajungea in Narnia? Exact în același fel ajung și ei într-un mediu diferit, unde lucrurile se întâmplă altfel iar timpul curge cu o altă viteză. Atât de diferit este acest mediu încât este suficient să încercăm să alăturăm aceste două cuvinte: multinațională și ghișeu pentru acest contrastul să devină evident.

Când părăsim clădirea de birouri este inevitabil ca o parte a comportamentului nostru cu ceilalți (și a comportamentului celorlalți cu noi) să ne urmeze afară, alterându-ne atât așteptările de la cei din jur cât și ceea ce suntem dispuși să facem pentru ei, acționând ca un zid de protecție împotriva realității autohtone dar în același timp antrenându-ne nesupunerea și intoleranța față de felul în care funcționează lucrurile în țara noastră.

Partea proastă a acestui zid, cel puțin în cazul meu, a constat într-o insensibilizare, mai mult decât o nesupunere, la problemele de afară. În loc să mă revolt, m-am adaptat la ce se întâmpla. A fost nevoie de un șoc foarte puternic pentru a mă scoate din starea pasivă în care mă refugiasem la adăpostul acestui zid.

Șocul l-am resimțit în timpul evenimentelor care au marcat întreaga lună februarie a acestui an. Au mai fost astfel de evenimente în București, de care la momentul respectiv am fost mai mult sau mai puțin conștient și pe care acum mi le (re)amintesc datorită readucerii lor în lumina reflectoarelor. Mă refer la alte proteste, ca cel de susținere a lui Raed Arafat sau cel generat de incendiul de la Colectiv, pe care le-am văzut în media dar la care nu am simțit acea chemare de a participa.

Retrospectiv, cred că pur și simplu nu mă simțeam amenințat în mod direct de lucrul împotriva căruia se protesta. Cum am spus mai sus, devenisem insensibil la problemele din exterior, adăpostit fiind de zidul protector. Probleme erau în România, nu în Narnia.

Însă acest ultim eveniment a fost pentru mine atât de apăsător, încât peretele de protecție s-a fisurat. Apoi s-a prăbușit de-a binelea, lâsând în urmă doar nesupunerea. Am simțit literalmente cum presiunea de afară m-a urmărit înăuntru, urcând cu mine în lift, așezându-se lângă mine pe scaun. Nu m-am mai simțit așa de când se zvonea că vin rușii peste noi, după ce și-au recuperat acea peninsulă și nu părea că au de gând să se mai oprească.

Mi-am descoperit brusc spiritul de revoltă împotriva a ceea ce părea un pericol iminent și direct (ca să nu zic de fapt că mi s-a activat instinctul de supraviețuire) și mi-am dat seama că, strict în ceea ce mă privește, celebrul dicton „pot oricând să-mi găsesc ceva în afară” e doar o scuză pentru inacțiune.

Așa că am ieșit. Pentru prima oară în viața mea. Iar apoi pentru a doua, a treia și a patra. Nu știu dacă am făcut bine dar eu așa am simțit. Dar divaghez.

Acum criza inițială a trecut, deși felul în care evoluează lucrurile pe plan politic ar putea ușor duce la una și mai mare. Și sincer nu știu dacă experiența din februarie m-a lăsat mai sensibil la ce se întâmplă în jur sau doar mi-a sporit capacitatea de adaptare. Dar, cum zice englezul, only time will tell.