Sursa foto

De fiecare dată când mă pregătesc să ies din casă și știu că trebuie să ajung undeva în oraș cu ajutorul mașinii personale, al autobuzului, chiar și al metroului încep să am crunte dileme existențiale. A îndura sau a nu îndura aglomerația din București? A fi sau a nu fi o altă rotiță într-un mecanism gripat? Iar apoi, când chiar pornesc la drum, simt că mă diluez, că mor puțin câte puțin pe dinăuntru.

Exagerez? Mă lamentez? După ani în care am sărit ca o minge de ping pong între cartiere diametral opuse ale orașului, îndurând lacunele transportului în comun și sincopele traficului la ore de vârf (ore de vârf care, încet-încet, tind să conveargă către o aglomerație perpetuă), pot spune că nu, nu exagerez deloc când susțin că alternativele verzi nu mai sunt doar manifestări de „hipstăreală”, ci o reală necesitate.

Și nu mă refer doar la mașini sau autobuze electrice (metroul, din fericire, fiind deja așa – dar cam atât), care ar ocupa la fel de mult spațiu și ar fi prinse în aceeași aglomerație, ci și la soluții de transport individual, mici, ușoare, rapide, nepoluante. Biciclete, trotinete, skateboard-uri puse în mișcare de mușchi sau baterii, nici nu contează, asta aș vrea să văd când ies din casă. Oameni evadați din cuștile de metal motorizate, care zbârnâie spre destinație, neînjurând, neavând timp să se gândească la probleme, bucurându-se de senzația de viteză gratuită.

Știu că există companii care pun la dispoziția angajaților parcuri de biciclete dar această inițiativă, deși bună, îmi dă senzația unei încercări destul de superficiale de a fi „verde”. La o firmă de câteva sute de angajați, trântirea a două sau trei rastele cu biciclete în fața clădirii nu va ajuta prea multă lume. Dar este un început și, dacă angajații prind gustul acestui beneficiu, poate vor cere suplimentarea lui sau chiar vor lua în calcul achiziționarea unei biciclete proprii.

Pe lângă această încurajare activă a folosirii de mijloace de transport verzi, mai există și încurajarea de tip pasiv: asigurarea unui loc sigur de parcare sau de depozitare (sau permiterea accesului în clădire), punerea la dispoziție de dușuri, accesul la prize pentru cei care merg pe baterii. Sunt conștient că nu toate companiile au spațiu sau fonduri pentru toate aceste lucruri dar punerea în practică chiar și a unuia dintre aceste mijloace de încurajare ar putea face diferența.

Și, dacă tot am ajuns până aici, ar fi păcat să nu plonjăm cu totul, pentru câteva momente, în domeniul SF, vorbind puțin și despre recompensarea deplasării prin mijloace verzi. Compania unde lucrez a avut la un moment dat o tentativă de a oferi un bonus angajaților care veneau pe bicicletă la serviciu dar această inițiativă nu a ținut prea mult, din motive pe care le ignor.

Imi imaginez că era, ce-i drept, destul de greu să verifici dacă angajații își respectă partea lor de înțelegere. Dar recompensa nici nu este nevoie să constea în bani; orice fel de beneficii oferite angajaților i-ar putea încuraja să abandoneze transportul motorizat: oferirea de fructe, de sucuri naturale, chiar de diplome în momentul în care depășesc vreun „record” al firmei. Trebuie doar să se dorească implementarea unui astfel de sistem, costurile fiind neglijabile.

În concluzie, nu știu dacă firmele din România vor ajunge să recompenseze (sau măcar să încurajeze) cu adevărat utilizarea unor astfel de mijloace de transport, dar pot spune din proprie experiență că într-un fel mă simt dimineața la serviciu când vin cu mașina sau cu metroul și în cu totul alt fel când vin pe bicicletă. În pofida poluării, a căldurii, a mizeriei dâmbovițene pompate pe străzi, a riscurilor inerente mersului pe două roți în acest colț de lume, încep ziua mai fericit, iar aceasta se vede și în felul în care lucrez. Nici măcar ocazionala ipocrizie a bicicliștilor nu reușește să-mi fure din fericirea dată de libertatea deplasării prin propriile forțe.